O viata de om

Doamne cand stau si ma gindesc ca au trecut atatia ani si totusi imi amintesc, de parca ar fi fost ieri, prima zi de scoala. Nu va ginditi la prima zi de scoala de inceput de an, nuuuu eu vorbesc de prima mea zi de scoala chiar prima din clasa I-a.

Am asteptat-o cu sufletul la gura cu inima batandu-mi precum unui porumbel pe care il tii strans in maini ca sa nu zboare.. si cum sa nu o astept cand, pentru mine, era ca siprima zi de zbor pentru acel porumbel…

De cu seara mama mi-a pregatit ghiozdanul, praca il vad in fata ochilor un fel de cutie maron din carton imbracata intr-o panza aspra, puse in el un caiet si tot ce cumparase cu cateva zile inainte: creioane colorate, ascutite cu grija tot de ea, un stilou “pescarus” cu pompita de guma care mi-a facut numai zile fripte, plastilina, caiet de desen, si, intr-un “buzunaras” puse-se cu grija sandwich-ul de sarbatoare: paine alba unsa cu unt si cu cateva feliute de salam, nu mai tin minte de care… toate invelite frumos intr-un servetel.

Si a venit dimineata mult asteptata. M-am trezit – eu care dormeam pana ma batea soarele pe burta – cu noaptea in cap, adica pe la 6… nu mai aveam rabdare vroiam sa vad cum va fi la scoala, eram deacum baiat mare…

Anii au trecut si iata-ma acum avand vreo 5 anisori…
Mergeam ca orice copil de varsta mea la gradinita ce era in curtea scolii generale pe care aveam sa o urmez mai tarziu. Ce imi amintesc din vremurile acelea? Nu prea multe.. Tin minte gentuta din tabla cu inchizatoare in care bunica imi punea “sandwich-ul” ce consta din 2 felii de paine “semi”, adica nici alba nici neagra, unse de obicei cu marmelada, sau dulceata facuta chiar de dansa.
Nu cred ca am fost vreodata insotit de cineva in drumul spre gradinita, in afara de prima zi din anul scolar si de ultima, cand era serbarea de sfarsit de an.
Din acei ani dateaza si – zic eu – cea mai lunga prietenie legata vreodata, cu colegul de banca, cel care statea pe aceeasi strada cu mine la cateva case departare.. cu el am stat in aceeasi banca vreme de peste 10 ani..in gradinita, in scoala, in liceu. Dar viata ne-a despartit pana la urma.
Aminitiri din gradinita mai sunt si diafilmele pe care educatoarea ni le proiecta cu ajutorul unui proiector ros si uzat. Atunci am ascultat primele povesti prezentate pe ecran: Haplea, Scufita rosie, Placinta fermecata…
Multi dintre voi abia daca au auzit de la parinti sau de la bunici de “faimoasele” povestiri de mai sus…

… Parintii mei ajunsera la un numitor comun in ceea ce priveste viata in doi si se hotarara sa se desparta. Ei bine, in acea seara de primavara, ca era prin martie, dupa cum povestea mama, cei doi faceau “partajul” era un fel de a imparti lucrurile dobandite in scurtul mariaj avut. La un moment dat tata impartea vesela(era un partaj la sange) si atunci mama a strigat ca sa le ia pe toate ca ei nu ii trebe nimic. Doar eu am sarit in sus, aveam o lingura putin mai mica decat cele normale si aceea era lingura mea, am plans si am zis ca nu vreau ca lingura aceea sa o ia tata…
Mai tin minte ca in acea seara tata a plecat si nu l-am mai vazut mult timp…

Prima amintire o am de pe la varsta de 2 ani, 2 ani si ceva si nu e – daca stau sa ma gindesc acum – una dintre cele mai placute..
Aveam patutul meu de lemn, cu gratii, asezat intr-un colt al camerei si de acolo un copilas, cu parul blond ca spicul graului, urmarea cu ochii sai albastri sirul evenimentelor…
Nu pot sa spun ca am vazut sau ca tin minte totul, era pentru mama si, probabil si pentru mine o zi hotaratoare pentru destinul ce avea sa urmeze…

La inceput, eram precum zicea si Creanga, un bot de carne cu ochi care nu prea stia care sunt durerile si vicisitudinile vietii. Eram copil si ca orice copil eram fara griji pentru ziua de maine si pentru cele ce vor urma…….

Si au urmat….